Trecand mai departe de patriotismul pe care fiecare il are, desi pretinde ca nu-l are… (tot romanul spune ‘ce tara frumoasa avem’ – fara continuarea aia ‘dar pacat ca e locuita’, pe care mai ales eu n-am s-o spun pentru ca tot ce mi-e drag, acolo e) am ajuns sa inteleg de ce se intreaba unii daca sunt sau nu mandri de poporul de care apartin.

N-am crezut niciodata ca voi trai si ziua in care sa imi cantaresc semenii vorbitori de aceeasi limba (nu spun ‘sa judec’… pentru ca le am eu pe ale mele, multe). Asadar, am ajuns sa cred in oameni de buna credinta, crestini si alte mase formate in functie de valori mai putin insa, pe criteriul ‘natie’…

‘Hi Diana,
Ce faci?

Unfortunately we have Two Romanians from Bacau living in the house already and they doesn’t want to share with another Romanian speaker as they want to improve their English.’

Sa ma ierte… nu stiu si nici nu vreau sa stiu cine sunt si ce e cu ei. Sa fie sanatosi, sa invete engleza si sa nu cumva sa faca Romania de ras; ar fi pacat ca si asa nu suntem vazuti prea bine (auzit si vazut cu ochii si urechile mele… si la fel de dureros trait). Dar macar sa ma fi vazut si macar sa-mi fi spus EI in romana ce vor, ca i-as fi inteles. Nu-s batuta-n cap… Si din Bacau, de-aproape, ca zic asa! Ne-o trimis Stefan cel Mare tocma’ in Dublin

O fi de la mercur retrograd… dar eu zilele astea nu cred in astre.

Sa-na-ta-teeee!

Noi, care suntem ingrozitor de mari,
Care n-am mai cazut pe gheata
Dintre cele doua razboaie,
Ori daca din greseala am alunecat vreodata,
Ne-am si fracturat un an,
Unul din anii nostri importanti si tepeni
De gips…
O, noi, cei ingrozitor de mari
Simtim cateodata
Ca ne lipsesc jucariile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucariile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vata a papusilor
Si de corabia noastra
Cu trei randuri de panze,
Care merge la fel de bine pe apa,
Ca si pe uscat.

Am vrea sa incalecam pe un cal de lemn
Si calul sa necheze o data cu tot lemnul,
Iar noi sa-i spunem: ‘Du-ne undeva,
Nu ne intereseaza locul,
Pentru ca oriunde in viata
Noi avem de gand sa facem
Niste fapte grozave’.

O, cat ne lipsesc uneori jucariile!
Dar nu putem nici macar sa fim tristi
Din cauza asta
Si sa plangem din tot sufletul,
Tinandu-ne cu mana de piciorul scaunului,
Pentru ca noi suntem niste oameni foarte mari
Si nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care sa ne mangaie.

Azi au fost doua probleme in care nu am reusit sa ma lamuresc:

1. Ca tot omu’ care vrea sa ajunga la destinatia X cu mijlocul de transport cutare… te supui regulilor impuse de compania transportatoare. Regulile ‘e multe’, la fel ca noi, astia de circula zi de zi, dintr-o parte in alta. Le gasesti peste tot: pe usi, pe pereti, pe fluturasi, pe bilete, pe jos… n-are importanta. Problema mea e cum pot verifica oamenii astia daca eu intru cu guma de mestecat in statie? Ma pun la un aparat de scanatat guma de mestecat? Fac sodaje uitandu-se in gurile oamenilor, asa… pe neve? Sau o fi un agent de paza care urmareste prin camerele video miscarea muschilor fetei si trimite un echipaj care dojeneste parinteste ca nu e voie cu guma de mestecat in tren ca nu cumva sa-mi treaca prin cap sa o arunc pe o tapiterie?

2. …si ma mai intreb cine ar sta cu o persoana asa prietenoasa dar cu un nick asa de… a la Adams Family?

Click pe imagine sa vedeti mai bine

Ce mai scoate si tehnologia asta dom’le! De exemplu, multumita celor care rad zgomotos ‘pin bilou’, am intrat in posesia unui link care face un fel de desen al unei pagini web. Si cum blogul asta a facut doi anishori si am trecut de asta fara sa anunt, tocmai s-a ivit ocazia sa vedem cum mai arata. Infloritor… as spune

Ha!!! Poezia si cantecelul asta de ne-a stat pe buze toata vara si care a lasat mult folositul dicton: ‘Acuma joaca!’ (nu conteaza de e vara, e mare, e cald si soare sau frig in coada de covrig), este… a cui sa fie? A cui sa fie? Pai scrie mai sus… (din volumul ‘Singur printre poeti’)

- Surioara draga, am…
Am venit sa-mi dai si mie…
Pan’ la primavara…
- N-am.
- …un graunte… ai o mie.
- N-am.
- Dar toata lumea stie:
E doar lucru cunoscut.
- Am, da’ nu vreau
sa-mprumut!
Asta-vara ce-ai facut?
- Am cantat…
- Acuma joaca!
- Imi e foame, c-as juca…
- Joaca…
- Nu ma enerva,
Ca-s nervos… imi dai, or…
- Ba.
- Esti zgarcita…
- Ma inchin.
- Da’ o sa te-ntind putin.
Si-agatand vioara-n grinda
Greieru-nsfaca furnica
Si-ncepu ‘sa o destinda’.
Si-a batut-o zdravan, vere!
Apoi s-au oprit. Tacere.
Amandoi stateau ca muti.
- Ei, acuma ma-mprumuti,
Surioara?
- Cu placere.

A venit in vara, cu ochi albastri si s-a ascuns dupa unitatea cetrala. Ca sa vezi… stia sa toarca la fel ca unitatea centrala si mai bine, chiar

L-am numit Tizz… si asa i-a ramas numele, desi ar fi mers tare bine Pandele. Nomal ca a cunoscut copacii, dorindu-si in sinea lui de motan sa cunoasca si pompierii (doar toata lumea stie ca reprezentarea pompierilor in lumea pisiceasca este aceeea de ‘fiinta umana care suporta zgarieturile pentru a ne cobori din copac si care crede ca ne ajuta’)

Personalitatea lui a venit la pachet cu tot cu ochii albastri dar noua, astora mari, ne-a trebuit un pic s-o descoperim si sa ajungem sa comunicam, sa tratam probleme, sa ne exprimam multumirile sau pur si simplu sa ne ne tachinam. Inca nu l-am invatat sa scrie dar s-ar putea sa ajunga mare erudit motanul Tizz pentru ca traind in mediu universitar, face schimb de vorbe si cunostinte cu toata lumea care il viziteaza. Problema lui cea mare este ca se repeta si nu stie cand sa se opreasca din povestit (mai stim noi si e altii). Asta e foarte greu de negociat si acum… si tare mi-as dori sa ne mai contrazicem un pic si el sa fuga maraind pe sub pat sau in alta camera!

Deci da, mi-e dor de Tizz dar stiind ca e pe maini bune, e ca si cum l-as auzi snifaind dimineata

Cu vesnicul nas murdar de cafea si privirea ‘It wasn’t me!’, za Tizz