De cate ori sunt scos la lectie
Raspund anapoda
La toate intrebarile.

– Cum stai cu istoria?
Ma intreaba profesorul.
– Prost, foarte prost,
Abia am incheiat o pace trainica
Cu turcii.

– Care e legea gravitatiei?
– Oriunde ne-am afla,
Pe apa sau pe uscat,
Pe jos sau in aer,
Toate lucrurile trebuie sa ne cada
In cap.

– Pe ce treapta de civilizatie
Ne aflam?
– In epoca pietrei neslefuite,
Intrucat singura piatra slefuita
Care se gasise,
Inima,
A fost pierduta.

– Stii sa faci harta marilor noastre sperante?
– Da, din baloane colorate.
La fiecare vant puternic
Mai zboara cate un balon.

Din toate astea se vede clar
C-o sa raman repetent,
Si pe buna dreptate.

Stiinta se transforma-n neputinta
Si, dupa mii de ani de cercetare,
Cuvantul “soarta”-l schimbi cu “programare”
Si asta e, oricum, o biruinta.

Un plus de-nvat, un minus de fiinta.

Sandu Sfoiag s-a insurat cu Gligorina.
Sta in casa ei, ca el nu-si facuse, daca tot avea ea.
Intr-o dimineata ea pleca la Balcesti.
– Scoala, ma!
– Pai, de ce sa ma scol, fa, la miezul noptii, ca eu nu
Merg la Balcesti.
– Du-te pe la tac-tu-n deal.
– Pai, ce sa caut eu pe la tata, acuma pana-n ziua?
Nu l-am vazut ieri?
– Pai, sa-ncui usa, ca nu te las eu singur in casa mea.

Acum eu as fi plecat, dar imi spalase camasa,
Ca n-aveam decat una si-mi daduse un combilizon de-al ei.
Cum sa ma duc eu asa la tata? Camasa era uda.
Ea-mi da zor sa ma scol. Daca-am vazut, m-am sculat,
Mi-am strans bine haina la gat, am prins-o cu un cui
Si-am luat camasa uda, chitita, s-o usuc acolo.

Cand ma vede tata: “Pai, ce e, ba, cu tine?”
– Pai ea pleca la Balcesti sa targuie.
– Si daca pleca, ce?
– Pai, ma dete afara si-ncuie usa pana se-ntoarce.
– Fire-al pacatelor cu muierea ta! asa o duci tu acolo?
Sa nu te mai prind ca-i mai calci pragul.

Dimineata am pus camasa la soare, s-a uscat,
Ea a venit dupa combilizon, dar nu i l-am mai dat.

Doi bureti
Erau baieti
Si-si vorbeau de la burete
La burete cu “baiete”.

Cand stateau la vreo agapa,
Mancau sare si beau apa,
Acolo pe fund de mare:
Aici apa, aici sare.

La sare se-ntelegeau
Dar la apa se-mbranceau…

Iar acuma, pe dulap,
Nu se cearta, nu se bat
Sarea e-n bucatarie
Apa-n aer, cine stie.

Batai in inima: Cioc! cioc!
Intra ca tocmai vream sa ies.
De nervi, eu am un mare stoc
Si un depozit sunt de stres.

Ciocanitoarea ii da ghes
Unui stejar, in tainic loc,
Si bate cuie cu-nteles,
In coaja ce-ti va fi cojoc.

Ce-a fost a fost! Ce-o fi, sa fie!
C-o bruma de filosofie
Tot m-am ales, in ceasul prost.

Ciocanitoare pe de rost
Iti stiu sinistra psalmodie:
Ce-o fi sa fie, chiar a fost.

Traiau de foarte mult timp impreuna
Si cam incepusera sa se repete.

El era ea,
Si ea era el.

Ea era ea,
Si el era tot ea,

Ea era, nu era,
Si el era ele,
Sau cam asa ceva.

Dimineata mai ales,
Pina se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde si pana unde,
De ce asa si nu altminterea,
Trecea o groaza de timp.
Trecea timpul ca pe apa.

Voiau uneori chiar sa se sarute
Dar isi dadeau seama la un moment dat
Ca amindoi sunt ea.
Mai usor de repetat.

Atunci incepeau de spaima sa caste.
Un cascat asa de lana moale,
Care se putea si croseta
In felul urmator:
Una casca foarte atent,
Si cealalta tinea ghemul.

Noi, care suntem ingrozitor de mari,
Care n-am mai cazut pe gheata
Dintre cele doua razboaie,
Ori daca din greseala am alunecat vreodata,
Ne-am si fracturat un an,
Unul din anii nostri importanti si tepeni
De gips…
O, noi, cei ingrozitor de mari
Simtim cateodata
Ca ne lipsesc jucariile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucariile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vata a papusilor
Si de corabia noastra
Cu trei randuri de panze,
Care merge la fel de bine pe apa,
Ca si pe uscat.

Am vrea sa incalecam pe un cal de lemn
Si calul sa necheze o data cu tot lemnul,
Iar noi sa-i spunem: “Du-ne undeva,
Nu ne intereseaza locul,
Pentru ca oriunde in viata
Noi avem de gand sa facem
Niste fapte grozave”.

O, cat ne lipsesc uneori jucariile!
Dar nu putem nici macar sa fim tristi
Din cauza asta
Si sa plangem din tot sufletul,
Tinandu-ne cu mana de piciorul scaunului,
Pentru ca noi suntem niste oameni foarte mari
Si nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care sa ne mangaie.

Ha!!! Poezia si cantecelul asta de ne-au stat pe buze toata vara si ne-au lasat mult folositul dicton: “Acuma joaca!” (nu conteaza de e vara, e mare, e cald si soare sau frig in coada de covrig), este… a cui sa fie? A cui sa fie? Pai scrie mai sus… (din volumul “Singur printre poeti”).

– Surioara draga, am…
Am venit sa-mi dai si mie…
Pan’ la primavara…
– N-am.
– …un graunte… ai o mie.
– N-am.
– Dar toata lumea stie:
E doar lucru cunoscut.
– Am, da’ nu vreau
sa-mprumut!
Asta-vara ce-ai facut?
– Am cantat…
– Acuma joaca!
– Imi e foame, c-as juca…
– Joaca…
– Nu ma enerva,
Ca-s nervos… imi dai, or…
– Ba.
– Esti zgarcita…
– Ma inchin.
– Da’ o sa te-ntind putin.
Si-agatand vioara-n grinda
Greieru-nsfaca furnica
Si-ncepu “sa o destinda”.
Si-a batut-o zdravan, vere!
Apoi s-au oprit. Tacere.
Amandoi stateau ca muti.
– Ei, acuma ma-mprumuti,
Surioara?
– Cu placere.

‘Ce mai faci?’
Intr-o buna zi luna
A intrebat pamintul.

De milioane de ani
Il tot vedea muncindu-se,
Mutand marile dintr-un continent
Intr-altul,
Experimentand gheturi si vulcani
Si stricand zilnic o gramada de munti.
‘Ce mai faci?’
A repetat ea.

Pamantul a raspuns obosit si grav.
‘O amoeba’.

Atunci luna a incruntat din sprincene,
S-a facut ca intelege
Misterul creatiei si al vietii
Si a plecat mai departe gandindu-se:
‘Fleacuri de-ale barbatilor’.