Dragilor dragi… am impus de cateva luni un anumit stil acestui blog. O fi el mai rautacios uneori dar nu e cu intentii rele, in nici un caz. E doar ironic pe alocuri, la fel ca precipitatiile. 🙂
Mi s-a spus sa scriu… Eu am scris, scriu si voi mai scrie in continuare ‘megi intregi’ despre unele si altele… Dar (aici e necesar un ‘dar’) ideea acestul blog este sa aduca, asa, un zambet fiecaruia dintre voi si nu tot ce scriu eu despre unele si altele poate produce zambete. Si tocmai am rupt firul cu ceea ce scriu acum. Eroare in sistem, eroare in sistem!!! Eh, revenim noi la normal. Era cazul si locul unei motivatii (mai ales ca au inceput sa vina din ce in ce mai multi oameni), sa va povestesc cum sta treaba cu ce fac eu aici, printre picaturi si de ce continui.
Aaaaa!!! Mai ‘egzista’ o explicatie la ceea ce fac acum. Trebuia scris un gand in acest blog, in economic-istorica zi (care este chiar asta de azi), in care am trecut la leii grei (da’ care-s mai mici) si sa va povestesc cum trebuia sa platesc niste afise (1.800.000 lei vechi, ca n-am auzit pe cineva sa spuna ca-s usori). Trebile au stat cam asa:
– 180, spune tipul care urma sa-mi ia banii si-mi intinde bonul de casa.
– Ar fi bine sa fie asa, zic eu zambind si uitandu-ma exact prin mijlocul lentilelor ochelarilor lui.
– Da… e chiar 180 de lei si zambeste.
Atunci, rotita aia ruginita s-a miscat, s-a aprins beculetul si s-a produs inevitabila luminare (pe care m-am abtinut s-o insotesc cu palma peste frunte si mult iubita mea replica ‘Daaaaaaaaaaaa….’)
– Leu greu!!! Da dom’le, uitasem!
Ii dau omului 1.800.000 lei… da’ vechi. Radeam numarandu-i…
‘Ce de treaba poti fi! Omul ti-a cerut 180 si tu ii dai 1.800.000’, imi spune piticutul ala, trezit de zgomotul rotitei si de beculetul aprins…
‘Macar asa puteam spune ca suntem milionari! Am pierdut si sansa asta!’ :))
Il las pe piticut sa vorbeasca in continuare si inchei cu intrebarea pe care am auzit-o aseara in maxili-taxili, cu care merg spre casa, intrebare ca de la copil curios, la mama obosita dupa o zi de munca:
‘- Mama, dar cand o sa se treaca de la leul nou la leul vechi?’
Sanatate!!!
O bucata de parerea mea: patratelu zice ca e bine ce ai inceput si tre’ sa continui, adica sa scrii si TU, doar nu tii blogu’ asta ca sa ii distrezi pe altii. Eu cand scriu imi mai lamuresc una-alta, desi sunt o persoana fara fluctuatii si oarecum ok.
Deci – incurajam, incurajam astfel de comportamente!
Mulzu’
De scris, am spus ca scriu si continui. Intr-adevar se lamuresc multe, am descoperit asta de mult. Numai ca nu am timp sa le scriu pe toate. Probabil ca atunci cand o sa imbatranesc, o sa scot si o carte 🙂
dee, te-am urmarit. tu mananci visine. dar nu ma supar ca nu imi dai. pentru ca te recompensezi prin minunatul tau blog. 😉
Btw: eu o sa vreau cartea sa fie cu autograf!
Draga Rainforest, mi-ai adus aminte de copilaria in care portocalele le primeam la pachet, de la Bucuresti si imi era atat de greu sa le impart cu ai mei. Pana la o varsta in care am constientizat ca nu mai sunt centrul, credeam ca totul mi se cuvine…
…si acum impart portocalele. E ca un ritual. 😉
Ti-am lasat undeva un un bol cu visine. Serveste-te!
Despre carte, n-o sa uit… Poate va fi on-line, cu semnatura electronica dar va fi si hartia aia de carte pe care s-o mirosi, s-o simti, s-o dai pagina cu pagina. Acolo iti voi semna chiar eu, scouty_tam… Pe cuvant de cercetas!
dee draga, daca nu-i convine cuiva blogul, sa-si faca altul. noua ne place 😡
[… ma duc sa ma autoservesc din visine inaintea lui rainforest =))]
Mulzu… Deocamdata, un singur om (anonim) amintea de transpiratia acestui blog. Bine ca n-a inceput sa miroase… 🙂
In rest, am fost intrebata de ce nu scriu ceva mai… perso. Zic eu ca nu e greu sa fiu citita printre randuri 😉
Luati visine, ca sunt!!!
Buna, Dee,
Pacat ca nu am reusit sa te conving sa scrii cand exista Lentila! Da poate acum o sa scrii mai cu foc la o “Lentila virtuala”:
Cu drag,
Stii tu cine…:)
Bine ai venit Laura!
Scrie si tu aici… in ‘lentila’ asta careia i-am spus KeStii (chestii sau ce stii) ca cine scrie e binevenit.
Toate bune!