De multe ori ma cert cu cuvintele si mai de fiecare data, treaba asta se termina cu ele luandu-si talpasita si plecand in lumea lor. Iar eu raman in lumea mea, muta de bucurie, de uimire sau tristete, doar cu niste onomatopee fidele si bineinteles cu gandurile zburdand.

Nu stiu unde ratacesc ele, cuvintele… dar se intorc cu intelesurile lor cu tot si se aseaza la vorba si intrecere cu gandurile: gandurile vs cuvintele cu intelesurile lor. Cand sa imi dau seama cine castiga, se intampla o chestie interesanta: apar metaforele si atunci, tine-te bine ca nu mai stii care pe care da gata! Si e armonie pana data viitoare…

In varsta, cu parul carunt, fata neteda si senina, cu cateva riduri ici-colo, isi pune lupa lui de ceasonicar la ochi, se uita la ceas si spune:

– Uitati-va la mine, nu stiu cand a trecut viata asta a mea: serviciu, casa, serviciu, casa, copii, serviciu si somn, ca trebuie si sa dormi… Toate astea ocupa 99,99% din tot timpul tau si mai ramane cel mult o ora de fericire pe zi. Nu merita sa lasi grijile sau tristetile sa-ti fure si ora aia de fericire!

Am vorbit si am scris muuult, de multe ori asa de stufos, ca daca trec inca o data pe continut abia zaresc firul logic subtirel (dar totusi acolo), avand in vedere ca erau lucruri care imi trecusera macar o data prin cap.

Astazi, 1 Aprilie, mi-am gasit si eu sa pun aici vreo doua – trei – patru – noua – zece – douazeci de randuri. Nu ca ar fi foarte logic… dar macar e scurt 😆

(Cum) se zice: happy fools day?

La o casa in care s-au perindat oameni si oameni, ajung plicuri de toate marimile cu aceeasi adresa, doar cu numele destinatarilor diferite. De-acum i-am invatat: factura pentru curentul electric vine pe un nume cu rezonanta spaniola, restul… pe numele proprietarului iar factura la cablu are la destinatar: “the resident”.

Vin plicuri de la firme sau comunitati din care au facut parte cei care au fost de-ai casei. Nici nu mai trebuie sa ma uit pentru cine e scrisoarea, recunosc logo-ul si stiu daca trebuie sa o las la vedere sau daca o pun in micul depozit de scrisori al casei. Mai sunt plicuri cu numele false date de oamenii care au stat aici si pe care nu le-ar fi deschis dar le las acolo, peste depozitul de scrisori, nu se stie… poate o sa vina intr-o zi sa si le ‘revendice’. Si bineinteles, mai este corespondenta care vine si nu ramane sigilata in depozitul despre care am pomenit.

De o bucata de vreme pana mai azi, s-a adunat o gramajoara de plicuri cu numele unui coleg din casa (irlandez de origine), care pleaca in deplasari cu saptamanile. Azi s-a intors omul, si-a citit corespondenta si ca de obicei, a lasat-o imprastiata prin toata casa (odata am gasit un plic de-al lui si pe scari dar asta e alta poveste). Acum, pe masa din bucatarie ‘troneaza’ o felicitare cu un brad de Craciun… cool!

Cine stie in ce falie temporala oi fi traind aici…

“Te aburc cuminte pe pervazul sufletului meu, te sterg moale de praful ne-comunicarii iernatic de grele si, la urma toata, te pun frumos in gand cu soare.”

Autor cunoscut in primavara corolata… aaa, colorata.

Azi o fost asa frumosa vremea pe-aici… si o mirosit a primavara si a viata. Ca omul bucuros de caldura, am deschis si eu geamurile sa las soarele sa intre in casa si ce mi-a fost dat sa aud de la vecini, printre motoarele avioanelor care urcau in senin, spre tari, de mi se face asa un dor de duca? Manelute… exact ca acasa, in bloc, duminica dimineata… cand vecinii mei is harnici.

Da. Nu mai spun. Au invadat si gata. Americanii pun steaguri, olandezii lasa Heineken, noi o sa punem manele pe Marte ca sa vedem la ce trag extraterestrii mai bine.

De parca ar veni la timp si ar respecta programul la sange si pe deasupra, parca ar opri tot timpul cand le faci semn si parca le-ar da cu parfum in fiecare zi… asa e pretul biletelor de autobuz pentru transport local la ‘cirfulii verzulii de la ghines’.
Dar nu, nu e asa. L-au mai si scumpit un pic… ca deh, practic ar fi doua autobuze unul peste altul dar totusi, cu acelasi numar de roti. Doh!

Da’ noi sa fim sanatosi!
Mulsani!

Departe de locurile in care am trait ceva mai multe primaveri, in care am descoperit si am invatat, ajung sa le simt lipsa si sa apreciez mult mai mult ceea ce a trecut, valoarea crescand odata cu trecerea din linia prezentului, spre viitor.

Explicatii pot fi asa cum am auzit sau citit: apreciezi mult mai mult trecutul si viitorul decat clipa de-acum sau ti-e dor de ceea ce a fost mediul propice unui pas in dezvoltarea personala si mai ales ti-a oferit clipe de liniste si securitate.

Imi lipseste Iasul, batranel vioi care tine pasul cu modernizarea si informatia, cu stradutele urcande si coborande printre casele din Ticau, imi lipseste Copoul verde si Pacurariul vazut seara de sus, aproape de Gradina Botanica. Imi lipseste culoarea schimbarii orasului…

Imi mai lipsesc dealurile, vaile, muntii si satucele cu biserici vechi, ca cele din Maramures, in curtea carora in tintirimul acoperit de gazute si flori, imprejumuit de meri, peri si gutui batrani “linistita, obosita, vara parca odihneste” si miroase a “stramosi intorsi cu vara la nepoti si la feciori.”

Istoria plina de legende si povestioare spuse intre case cu pereti de piatra, de oameni alungati de ploaia si vantul de afara ori fantasmele din intunericul noptilor lungi nu au nici pe departe acelasi gust cu istoria calda si vie de-acasa.

…si-mi lipsesc oameni cu sentimente vii, oameni care reflecta realitatea, prezentul si nu fac un bors de comoditate egoista amestecata cu un soi de indiferenta zambinda. Mi-e dor de prieteni care isi spun gandurile fara sa bea beri fara limita… adica berea de bucurie si nu bucuria de bere.

Da, mi-e dor de-acasa!

O radiera mica catre creionul alb cu nas ascutit, zis si Vi:

– Daca tu nu vei mai scrie, eu nu as mai avea ce sterge pentru a face loc cuvintelor mai frumoase si nici tu nu vei afla ce inseamna mai frumos.

Oh, pauvres, pauvres bikes!