Da, astazi m-am gandit ca sufletul ar putea fi comparat cu o bucata de plastilina. La inceput este neted, asemenea plastilinei din cutie si cred ca seamana cu o sfera…
Imediat apar modelatorii…
De aici, depinde de ‘plastilina’ cum se lasa modelata… Sunt bucati de plastilina sfarmicioase si uscate care se modeleaza greu si trebuie sa le framanti bine, chiar sa si sufli in ele. Sunt bucati foarte bine inchegate si oarecum elastice care trebuie incalzite bine pentru a vedea un rezultat sau sunt bucati care se modeleaza usor si care se mai si lipesc de degete… de talpi si de tot ce-i in jur.
Uneori, bucata se ascute asemena capului lui Oblio… uneori se face baston care poate deveni ata… (in functie de cum e sau vrea modelatorul). Alteori se incearca o revenire la sfera dar e greu sa redevina neteda, pentru ca raman amprentele palmelor sau talpilor…
Culoarea… Cu siguranta, bucata de plastilina are culoare. Sunt convinsa insa, ca se modifica si culoarea asta, in timp. Poate deveni mai vie sau mai pala, calda sau rece…
E interesant ca sunt modelatori care apar si se chinuie sa schimbe ceva la forma si nu reusesc si sunt modelatori care pot face minuni doar dintr-o privire sau un cuvant, fara sa atinga. Mai pot fi modelatori atrasi de culoare dar care se plictisesc repede, sunt modelatori stangaci… da, sunt modelatori stangaci. Acei modelatori sunt cei mai surprinzatori artisti; niciodata nu se stie ce va iesi din bucata de plastilina care le-a iesit in cale.
In fiecare zi avem bucati de plastilina in buzunare, in fiecare zi framantam sau modelam mai multe bucati… fara sa ne dam seama ca mai e cineva care ne poarta in buzunaru-i.
Si eu ma gandeam la asta zilele astea, doar ca tu ai spus-o mai frumos. Chiar aveam in minte povestea aia despre inima.. am cautat-o s-o pun pe blog vineri dar nu am gasit-o. Oricum eu nu scriu asa frumos. 😀
Nimeni nu scrie asa frumos. 🙂
Poate doar Sorescu. 😉
Mulzu OQ… Totusi, e cam mult pentru mine.
Cea mai interesanta parte e aia in care se intalnesc doi si incep sa modeleze impreuna… E fantastic ce poate iesi din doua bucati de plastilina puse la un loc: ite, planuri, urzeli, realitati de tot felul, vise cu buline roz, mingiute si casute…
Plastilină, nu glumă… Numa’ bunâ sâ ti jioÅŸi. 🙂
Stii ce? Ma gandeam si eu la doua bucati care ar ajunge sa se modeleze dar… exista un ‘dar’. Daca tu n-ai fost geniul de la gradinita care a facut o cocoloasa mare din toata cutia de plastilina, stai linistit, ca am facut-o io. La inceput era minunat: multe culori… ca o minge curcubeu.
Dar… dupa framantari, au ajuns un gri si asta nu placut la mine. Deci, indicat e sa nu se amestece bucatile, decat daca sunt vecine in steaua culorilor sau se stie ca se poate obtine o culoare ‘cu pedigree’ [albastru + galben = verde, rosu + galben = portocaliu]…
Daca bucatile de plastilina sunt k (intregi, fara lipsuri majore si mai ales co-intresate) nu mai ramane loc de nici un “dar”… nici macar de un “insa”. Ramane insa o gramda de loc pentru daruri de toate felurile.
Iar cocolosul ala de care vorbesti lasa-l la vremea lui, la gradinitza. Acum poti sa amesteci orice cu orice, in cel mai rau caz nu-ti place si renunti. Nici nu mai stai sa vezi daca e cenusiu sau bleu marin.
Eu nu iau bucatelele daca nu simt ca o sa iasa ceva.
Asta cu plictisitu’… e cam mult de discutat la ea (chiar… mi-am adus aminte ca trecea pe aici un SC Plictisit SRL). In general, nu ma apuc de lucruri care ma plictisesc.
Plastilina o cumperi, o folosesti, o arunci la gunoi, cumperi alta.
Cu sufletul e mai greu, iar in cazul in care modelarea nu iti iese.. umilita, dar nu descurajata, descoperi in timp ca o sabie poate taia hartia cu delicatete, hartie din care se naste apoi, sub miscarile fine ale mainilor, o intreaga lume.
Redescoperi profunzimea copilariei si inocenţa.
Origami.
Da… De asta se apuca numai curajosii si rabdatorii 🙂 Dar stii ce? Odata indoita sau taiata, hartia nu mai poate fi adusa ‘cu un pas in urma’ pentru ca ii ramane indoitura. Daca e gresita… asa ramane.
Riscul hartiei de a ajunge la cos e mult mai mare. Am zis…
When the day is long and the night, the night is yours alone,
when you’re sure you’ve had enough of this life, well hang on.
Don’t let yourself go, everybody cries and everybody hurts sometimes.
Sometimes everything is wrong. Now it’s time to sing along.
When your day is night alone, (hold on, hold on)
if you feel like letting go, (hold on)
when you think you’ve had too much of this life, well hang on.
Everybody hurts. Take comfort in your friends.
Everybody hurts.
Pacat ca nu o poti canta pe blog, desi tehnologiile ar permite asta.
Las’ ca mi-o canta REM pana atunci…
Seara buna!
io fac un pinguin din plastilina. il pun discret jos, in fatza calculiciului, si sta si se uita pierdut in blog. un suflet de plastilina care face cu mana (waving, i say, cu toate ca fortzez afirmatia).
dupa care ii pun ochi. de plastilina. si o poza cu mare. si uite asa… s-a facut ca lumea lui este cu colturi. dar niste colturi vesele, unde are sa se priceapa ca exista zambet la orizont. ca doar asa ne-am intalnit. plastilina, calculiciu, pingu, oqiu, marea (albastra), si patratelu’.
si acum… sa le facem cadou.
Astazi se bat nucile… asa faceam in fiecare toamna si stiam ca a doua zi o sa ma duc la scoala cu nuci in buzunare. Stiam ca o sa-mi murdaresc degetele cu iod ‘nucos’ si ca o sa incerc fiecare soi de nuca, adus de colegii mei.
Anul asta nu mai am nici un nuc de batut, nu mai incepe scoala (pentru mine… si oricum a inceput pe 12). Acum nu avem prea mult timp si ne punem toata baza in calculiciul asta, in culorile monitorului si viata noastra ajunge sa fie in colturi (dar stiu ca la orizont e un zambet)… uneori.
Fara colturile astea insa, Tranda nu mai aparea pe ‘hubi’ si Tranp, pe ‘forumi’. Fara colturi nu ne-am fi dat seama ca ne cunoastem :)), nu-mi dadeam seama ca Tranda si Transp sunt un fel de Tanda cu Manda :))
Din colturile astea se trimit hugi… Tot din colturile astea apare un ELF… Si te trezesti ca zambesti in colturi si razi in pixeli :)), iubesti la rezolutie maxima, faci download si upload la ganduri.
Cred ca o sa ma mai gandesc la asta si o sa scriu pe blog, intr-o zi…
Ce`mi mai plac si mie nucile,dar acum in perioada asta,cand se dezvelesc de culoarea verde,si ramane un maro deschis:)Sunt delicioase. Din pacate nu prea am mai fost pe meleagurile copilariei mele,decand cu moartea bunicilor mei,si retraiesc cu tristete acele timpuri,cand imi plimbam piciorusele,prin week`enduri in gradina plina de frunze,si mirosind a struguri copti.Ce mai vremuri…
M`am intristat.:(
Si mie mi-e dor de vacantele la bunici si de nucile verzi de la inceputul toamnei. Si de linistea de atunci. Ca acum timpul chiar ca parca nu mai are rabdare…
Si oricum uite cum pornim de la bucata de plastilina si ne aducem aminte de bunici. Chiar ca e interesant.
🙂
Pana a fi plastilina, a fost huma… Iar noi suntem, acolo… o bucata de huma insufletita, cum spunea Popa Smantana (Creanga).
chestia cu plastilina e beton…se aplica foarte corect, si suficient in cazul casatoriei, in cazul in care ambii soti se modeleaza atit de tare unul pe altul incit totul devine cenusiu, intervine insatisfactia ochiului care nu mai regaseste nici un strop de culoare si atunci incepe sa caute culorile in alta parte…si ne mai miram de ce?… beton chestia asta cu plastilina… chiar intre prieteni vechi care nu mai au nimic a-si spune si nu se mai cunosc dupa un timp…beton….unde nu-i culoare, nimic nu e…super…
Asa mi-am simtit eu sufletul, asa l-am gasit in toamna asta… ca o bucata de plastilina.