Ma uit la toate lucrurile
De doua ori,
O data ca sa fiu vesel,
Si o data ca sa fiu trist.

Copacii au un hohot de ris
In coroana de frunze
Si o lacrima mare
In radacina.
Soarele e tinar
In virful razelor,
Dar razele lui
Sint infipte in noapte.

Lumea se inchide perfect
Intre aceste doua coperti
Unde am ingramadit toate lucrurile
Pe care le-am iubit
De doua ori.

Iata, m-am nascut,
Am crescut
Si mi-am desfacut sufletul
Pina la capatul lumii.
Toate lucrurile mi-au imprumutat
Fata lor
Si sint in aceeasi clipa
Lumina si nor si padure si piatra
Si vultur si ganganie fara nume.

Stau in fata ta,
Ca un evantai
De carti de joc
Si depinde de norocul tau
Daca vei scoate din mine
Un riga sau un popa verde.

Dar orice s-ar intimpla
Tu sa joci inainte,
Gindindu-te ca sint om
Si ma trag inca
Din toate lucrurile.

Trebuie sa-ti vina odata si-odata
Si cartea cea mare
In care chipul mi se apropie cel mai mult
De tine.

Dupa ce au constatat
Ca pamintul are forma de sfera,
Geografii au ajuns la concluzia
Ca si viata trebuie sa fie rotunda.

Daca pleci dintr-o anumita fericire
Si o tii drept spre batrinete,
Trebuie sa apari, la un moment dat,
Adolescent,
Dinspre soare si optimism.

Dar iata
Ca din atita omenire care a pornit
Sa descopere acest adevar,
Cu griu, cu arme si cu tot ce le trebuie
In corabiile lor de fier,
Nimeni nu s-a intors.

O, nu va descurajati oameni!
Aveti incredere in harta sperantelor voastre.
Pentru ca, intr-adevar, pe acest pamint care are forma de sfera,
Totul trebuie sa fie perfect.

Ploaia de tei prepara-un ceai
Si zice: o lamaie, n-ai?
Eu n-am mai vazut in luna mai
Sa dai la tei, de tei, un ceai.
Dar aia este: de dai, n-ai.

*pentru ca abia acum miros teii si e asa… de sezon, poezeaua asta

Sufletul tau fuctioneaza cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flacari curate.

Totusi vom mai merge impreuna
O buna bucata de pamint,
O buna bucata de cer,
O buna bucata de luna.

Vom fi fericiti pentru iarba
Si pentru lac,
Vom ride pentru copac,
Vom slavi drumul drept cu cite-o gura.
Si vom tine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitura.

Ne vom lua dupa umbra mea
Care merge inainte,
Ne vom lua dupa primul gind,
Ne vom lua dupa doua-trei cuvinte.

Pina cind ne va iesi in cale
Sfinta Vineri
Sa ne spuna printre altele
Ca nu mai sintem tineri.

Si ca ea n-o sa ne mai dea de-acum
Nici electricitate pentru flacara,
Nici lemne pentru fum.

*si iar avem Sorescu in program, cu poezele de bucurat gandurile

Noaptea cineva umbla cu hainele mele
Si mi le poarta.
Dimineata observ pe pantofi noroi proaspat,
Cine-o fi semanind la umblet cu mine?

De la o vreme a inceput
Sa-mi imbrace si gindurile.
Cind ma trezesc nu le mai gasesc niciodata
Unde le-am pus.

Sint uzate, obosite, cu cearcane in jurul ochilor,
Se cunoaste ca cineva a gindit cu ele
Toata noaptea.

Cine s-o fi potrivind la suflet cu mine?

M-am imbracat c-o armura
Facuta din pietrele care-au ramas
Dupa ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafa,
Ca sa pot vedea numai
Cu mintea
De pe urma.

Mi-am protejat
Miinile, picioarele, gindurile,
Nelasind nici un loc liber
Care sa poata fi atins de mingiieri,
Ori de alte otravuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasa
De broasca testoasa
Ce-a trait 800 de ani.

Cind totul a fost gata
I-am raspuns tandru:
– Si eu te iubesc.

Am mai pierdut si ast amurg.
Nimeni, nu ne-a vazut, in seara asta,
tinandu-ne de mana, la caderea noptii,
albastru – peste lume.

Am vazut – de la fereastra,
miracolul apusului de soare-n zariste
Uneori – ca o moneda
un scapat de soare-mi stralucea in maini.
Mi te vedeam, intr-un aeve cu sufletul meu
ravasit de tristetea ce mi-o stii.

Pe unde-mi umblai atunci? Printre ce fel de
oameni-ti dramuiai spusele?
De ce oare da navala iubirea,
-n sufletul meu, dintr-o data,
-atunci cand sunt trist si tu
-mi esti departe?

Mi-a cazut din mana cartea
pe care o iau pe genunchi – atunci cand
cade amurgul si ca un caine ranit
la picioare-mi cade capa.

Mereu si mereu mi te-ndepartezi
-n amurgurile, unde noaptea-si sterge,
statuile curgand.

Te intorci acasa
Putintel uzat,
dar multumit,
Multumit ca un bilet de tramvai aratat la control,
Si perforat exact unde trebuie.
Te-ai desirat cu generositate toata ziua
Si acum te aduni cu fiecare pas
Si astepti sa vii tot din urma,
Si vii de pretutindeni, ca un tren de marfa gol
Vii si nu te mai termini.

A fost o zi ca toate celelalte, plina de roade.
Nici n-ai ajuns bine la serviciu
Ca ai si inceput sa-ti depui activitatea
Pe birou, pe scaune, pe telefon si pe celelalte obiecte inconjuratoare
special amenajate.

Ai facut fata si la alte sarcini:
Ai cerut si ai dat tigari
Ai strins mina la cel putin o suta de cunoscuti
Grabindu-te sa le-o iei inainte cu intrebarea
‘Ce mai faci?’ ca sa n-apuce ei sa te intrebe,
Punindu-i astfel intr-o pozitie de inferioritate,
Si desigur ai vorbit toata ziua normal,
In limitele Dictionarului de Limba Romana Contemporana,
Circa cinci mii de cuvinte.

Si acum, in timp ce stringi rugina,
De pe cheia uitata-n buzunar,
Constati ca pietricelele care ti-au intrat in pantofi,
Ti s-au furisat rind pe rind si-n suflet
Si suna acolo ciudat
Asa incat copiii tai vor mai avea inca o jucarie
Pe care s-o zdrangane.

Chiar si nervii tai care ti s-au rasucit azi foarte artistic,
Vor putea fi folositi de ei cu succes
Drept zbirniietoare la noul zmeu de hirtie.
Peste citeva minute zmeul se va inalta vesel
Pe deasupra casei tale semnalizind in cosmos,
Ca pe pamint exista totusi viata
Care este valorificata la maximum.

Boc! Boc! In poarta.
Spre dimineata, cu vreo trei zile pana-n Craciun.
– Vezi, ma Gheorghe, cine bate, ma –
Sare muierea. Nu se sculasera, ca era prea denoapte.
Afara iar: Boc! Boc!
– Care esti, ma?
Era-ntuneric, se vedea doar o pata mare alba.
Era iapa, legata de poarta.
Si ala batea tare-n pridvor, cu ciomagul.
Si cand l-a vazut pe Gheorghe c-a iesit
C-o mana bagata pe maneca hainei si cu alta afara,
A inceput sa-l certe.

– Ba, ce faceti? De ce dormi, ma? la ora asta?
Oamenii vrednici nu dorm la ora asta! Ce faci, ma?
De ce dormi, ma?

Intra in casa si descarca o desaga de ghete rupte,
Cizme scalciate pantofi.
– Ma, venii la tine sa-ti aduc astea, ca nu ma lasa
Nacotele de copii,
Ca se duc la hora.
Mai ramasesera vreo doua ciubote-n desaga,
Le descarca si pe alea.
– Mi le faci pana-n Craciun!
– Pai, Craciunul… Ca e poimaine…
Gheorghe se uita la gramada, se mai scarpina in cap
Nu-i convenea.
– Ma, nasule, n-oi putea, ca e prea aproape
Poate asa intr-o luna-doua
– Ba, daca nu poti, nu te-ncurca.
Ba, uita-te-n ochii mei.
Daca nu poti, nu te-ncurca, ba!
C-asa mi-a mai facut al lui Vintila
Din Trantoru, ca i-am dus putina de varza
Sa mi-o dreaga si mi-a tinut-o in prispa
Pan la Pasti si-am ramas fara varza la copii.

Se sculase si muierea lui Gheorghe.
Se-mbracase si venise la vatra,
Unde se duceau tratativele.
Vazand maldarul de plotoage si stiindu-l pe barbatu-sau
In stare sa lase totul balta si sa dreaga o pereche-doua
De bocanci – si stiindu-l si pe nasul Cornita carcotas,
Ca nu le face bine, a-nceput sa ia vechiturile
Una cate una si sa le bage la loc in deseaga.
– Ba, nu te-ncurca, ba, daca nu poti!
Nu te-ncurca, ba, continua asta cu gura mare,
Ca se speriasera si gainile care acum se sculau…
– Nu se-ncurca deloc, nasule, ca nu poate!
Trebuie sa taiem porcul,
Trebuie sa aducem lemne si nu poate acum.

Gheorghe facea si el cizmarie cand putea,
Printre picaturi, invatase la armata
Si cand avea timp, mai scotea si el un ban.
Da finul Comita nici nu i-ar fi platit.
Si-l mai si certa.
S-a suparat si-a plecat bombanind.
A-ncalecat pe iapa a alba si-a plecat la alt mester,
Tocmai in partea ailalta a satului.

Comita era din neamul Capetilor (De-ai lui Capete)
Din Natarai. Se mutase la deal, si-avea casa dinvale de biserica
A veche.

*Ta-da! De cand n-ati mai citit voi Sorescu, pe-aici?